CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ

CAPITOLUL I – DOMENIUL DE APLICARE ŞI PRINCIPII GENERALE
CAPITOLUL II – INDATORIRI GENERALE
CAPITOLUL III – INDATORIRI FAŢĂ DE BOLNAVI
CAPITOLUL IV – INDATORIRI FAŢĂ DE PUBLIC
CAPITOLUL V – RELAŢIILE MEDICULUI CU COLEGII ŞI COLABORATORII, CONSULTUL MEDICAL, REGULI DE COMPORTARE CU ALŢI PROFESIONIŞTI DIN SFERA SANITARĂ, OBLIGAŢII FAŢĂ DE COLEGIUL MEDICILOR DIN ROMANIA
CAPITOLUL VI – SITUAŢII SPECIALE
CAPITOLUL VII – DISPOZIŢII DIVERSE

 
CAPITOLUL I
DOMENIUL DE APLICARE ŞI PRINCIPII GENERALE
Art. 1. Codul de deontologie medicală cuprinde normele de conduită obligatorii in legătură
cu exerciţiul drepturilor şi indatoririlor profesionale ale medicului.
Art. 2. Prevederile prezentului Cod, atat cele ce reamintesc regulile morale pe care orice
medic trebuie să le respecte, cat şi cele care privesc aspecte tehnice, precum şi comportarea
faţă de confraţi, sunt obligatorii pentru medicii din evidenţa Colegiului Medicilor. Medicii
care au activităţi in invăţămant răspund in respectarea acestor norme de cei pe care ii au in
indrumare.
Art. 3. Sănătatea omului este ţelul suprem al actului medical. Obligaţia medicului constă in
a apăra sănătatea fizică şi mentală a omului, in a uşura suferinţele, in respectul vieţii şi
demnităţii persoanei umane, fără discriminări in funcţie de varstă, sex, rasă, etnie, religie,
naţionalitate, condiţie socială, ideologie politică sau orice alt motiv, in timp de pace ca şi in
timp de război. Respectul datorat persoanei umane nu incetează nici după moartea acesteia.
Art. 4. In exercitarea profesiei sale, medicul acordă prioritate intereselor pacientului, care
primează asupra oricăror altor interese.
Art. 5. In exercitarea profesiei sale, medicul este obligat să respecte drepturile fundamentale
ale omului şi principiile etice in domeniul biomedical. Colegiul Medicilor din Romania va
actualiza periodic prevederile prezentului cod de deontologie in concordanţă cu declaraţiile
şi convenţiile la care Romania este parte, privind etica in domeniul biomedical.
Art. 6. Este interzis medicului, in exercitarea profesiei sale, să impună pacientului opiniile
sale personale de orice natură ar fi acestea.
Art. 7. Medicul nu trebuie să inceteze niciodată, in decursul vieţii sale profesionale, să-şi
insuşească achiziţiile ştiinţei medicale, in scopul imbunătăţirii cunoştinţelor sale medicale.
Art. 8. Medicul trebuie ca, in conformitate cu abilităţile şi cunoştinţele sale, să contribuie la
informarea obiectivă a publicului şi autorităţilor medicale in ceea ce priveşte problemele
medicale. Medicul care oferă informaţii medicale in mass-media trebuie să verifice modul in
care afirmaţiile sale sunt făcute publice şi să ia atitudine in cazul denaturării acestora.
CAPITOLUL II
INDATORIRI GENERALE
Secţiunea A – Despre independenţa profesională a medicului şi responsabilitate
Art. 9. Medicul are independenţă profesională absolută, libertatea absolută a prescripţiilor şi
actelor medicale pe care le consideră necesare, in limitele competenţei sale şi este
răspunzător pentru acestea. In cazul limitării prin constrangeri administrative şi/sau
economice a independenţei sale, medicul nu este răspunzător.
Art. 10. Medicul nu va garanta vindecarea afecţiunii pentru care pacientul i s-a adresat.
Art. 11. In activitatea medicală ce se desfăşoară in echipă (secţii de spital, proces de
invăţămant medical tip rezidenţiat), răspunderea pentru actele medicale aparţine şefului
echipei in limitele atribuţiilor administrative de coordonare, şi medicului care efectuează
direct actul medical, in limitele competenţei sale profesionale şi rolului care i-a fost atribuit
de şeful echipei. In echipele interdisciplinare, şeful echipei se consideră a fi medicul din
specialitatea in care s-a stabilit diagnosticul major de internare, dacă nu există reglementări
speciale care să prevadă altfel.
Art.12 Incredinţarea totală sau parţială a obligaţiilor proprii către alte persoane, in lipsa
controlului personal, constituie abatere deontologică.
Art. 13 Exprimarea consimţămantului informat al pacientului pentru tratament nu inlătură
responsabilitatea medicului pentru eventualele greşeli profesionale.
Secţiunea B – Secretul profesional
Art. 14. Secretul medical este obligatoriu, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege.
Art. 15. Face obiectul secretului profesional tot ceea ce medicul, in timpul exercitării
profesiei sale, a aflat direct sau indirect in legătură cu viaţa intimă a bolnavului, a familiei, a
aparţinătorilor, precum şi probleme de diagnostic, prognostic, tratament, diverse
circumstanţe in legătură cu boala. Secretul profesional persistă şi după terminarea
tratamentului sau moartea pacientului.
Art. 16. Secretul profesional trebuie păstrat şi faţă de aparţinători, dacă pacientul nu doreşte
altfel.
Art. 17. Secretul profesional trebuie păstrat faţă de colegi, cadre sanitare şi instituţiile
medicale care nu sunt implicate in actul medical al pacientului in cauză.
Art. 18. In comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi in aşa fel prezentate, incat identitatea
bolnavului să nu poată fi recunoscută.
Art. 19. In cazul in care nu este contrar intereselor pacientului, medicul curant va permite
accesul mass mediei la pacient numai cu acceptul acestuia. Medicii şefi ai unităţilor
medicale sunt obligaţi să ia toate măsurile in aşa fel incat accesul mass-mediei la pacient să
se facă numai cu acceptul medicului curant şi al pacientului. Acordarea de informaţii cu
privire la un anumit caz se poate face numai cu acordul pacientului, a medicului curant şi al
şefului unităţii medicale.
Art. 20. Evidenţele medicale trebuie păstrate ca materiale secrete profesionale.
Secţiunea C – Reguli generale de comportament in activitatea medicală
Art. 21. Medicul nu poate trata un pacient fără a-l examina medical in prealabil, personal.
Numai in cazuri excepţionale, de urgenţă sau in cazuri de forţă majoră (imbolnăviri pe nave
maritime aflate in mers, pe avioane in zbor, locuri inaccesibile sau in timp util) se vor da
indicaţii de tratament prin mijloace de telecomunicaţii.
Art. 22. Medicul poate executa o activitate medicală doar dacă are pregătire şi practică
suficientă pentru aceasta. Această prevedere nu se aplică in cazuri de urgenţă vitală, care nu
poate fi rezolvată altfel.
Art. 23. Medicul poate utiliza numai aparate de diagnostic sau tratament autorizate şi pentru
manuirea cărora are pregătire sau suficientă practică.
Art. 24. Dacă in urma examinării sau in cursul tratamentului, medicul consideră că nu are
suficiente cunoştinţe sau experienţă pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare, va solicita
un consult, prin orice mijloace cu alţi specialişti sau va indruma bolnavul către aceştia.
Art. 25. In caz de pericol de moarte iminent, medicul va rămane langă pacient atat timp cat
este nevoie de ajutorul lui profesional.
Art. 26. Pacientul nevindecabil va fi tratat cu aceeaşi grijă şi atenţie ca şi cei care au şanse
de vindecare.
Art. 27. Medicul va informa pacientul asupra bolii sale, tratamentului necesar şi a şanselor
de insănătoşire. Medicul va evita să trezească prin comportamentul lui imaginea unei boli
mai grave decat este ea in realitate.
Art. 28. Medicul va păstra o atitudine de strictă neutralitate şi neamestec in problemele
familiale ale bolnavului, exprimandu-şi părerea numai dacă este solicitat şi numai dacă
intervenţia este motivată de interesul sănătăţii bolnavului.
Art. 29. Medicul nu trebuie să se implice in problemele legate de interese materiale din
familia bolnavului său.
Secţiunea D – Obligativitatea acordării asistenţei medicale
Art. 30. Medicul care se găseşte in prezenţa unui bolnav sau rănit in pericol are obligaţia să-i
acorde asistenţă la nivelul posibilităţilor momentului şi locului sau să se asigure că cel in
cauză primeşte ingrijirile necesare.
Art. 31. In caz de calamităţi naturale sau accidentări in masă, medicul este obligat să
răspundă la chemare, chiar să-şi ofere de bunăvoie serviciile sale medicale imediat ce a luat
cunoştinţă despre eveniment.
Art. 32. Medicul poate refuza acordarea de ingrijiri de sănătate din motive personale sau
profesionale temeinice, indrumand pacientul spre alte surse de ingrijire medicală, cu
excepţia situaţiilor de urgenţă. Medicul este obligat să pună la dispoziţia confratelui care
preia pacientul toate informaţiile medicale referitoare la caz.
Secţiunea E – Intreţinerea şi folosirea cunoştinţelor profesionale – Educaţia medicală
continuă
Art. 33. Medicii au datoria de a-şi perfecţiona continuu cunoştinţele profesionale.
Art. 34. In folosirea unor metode terapeutice noi trebuie să primeze interesul pacientului iar
acestea nu pot fi utilizate decat după evaluarea raportului risc-beneficiu.
Secţiunea F – Integritatea şi imaginea medicului
Art. 35. Medicul trebuie să fie model de comportament etico-profesional, contribuind la
creşterea nivelului său profesional şi moral, a autorităţii şi prestigiului profesiunii medicale
pentru a merita stima şi increderea pacienţilor şi a colaboratorilor.
Art. 36. Medicul nu trebuie să se folosească de un mandat electiv, o funcţie administrativă
sau de alte autorităţi pentru a-şi creşte clientela.
Art. 37. Medicul poate folosi numai titlul la care are dreptul, conform pregătirii sale
profesionale.
Art. 38. Informările privind serviciile medicale sunt acceptate cu condiţia să fie corecte şi se
pot referi la:
a) locaţie, ore de funcţionare, conducerea instituţiei medicale;
b) specialitatea şi titlul medicului;
c) metodele de diagnostic şi tratament folosite. Aceste informaţii trebuie să se refere numai
la metode de diagnostic şi tratament fundamentate ştiinţific şi acceptate in lumea medicală.
Nu trebuie să conţină informaţii eronate sau care ar putea induce pacienţii in eroare;
d) tarifele percepute.
Aceste informaţii nu trebuie să inducă pacienţilor impresia că neapelarea la serviciile
medicului respectiv le poate pune in pericol starea de sănătate fizică sau psihică.
Art. 39. Medicul nu poate face reclamă unor medicamente sau bunuri medicale de consum.
Menţionarea denumirii unor medicamente sau bunuri medicale in cuprinsul unor articole,
cărţi, făcută in scop ştiinţific, nu se consideră reclamă.
Art. 40. Medicul nu trebuie să facă propagandă in mediile nemedicale şi chiar medicale,
unor procedee de diagnostic sau tratament, insuficient probate, fără să sublinieze şi rezervele
ce se impun.
Art. 41. Este contrară eticii inţelegerea dintre doi medici, intre medic şi farmacist sau intre
medic şi cadru auxiliar pentru obţinerea de avantaje materiale.
Art. 42. Este interzisă medicului practician implicarea in distribuirea unor remedii, aparate
sau produse medicamentoase autorizate sau neautorizate.
Art. 43. Este interzisă practicarea de către medic a unor activităţi care dezonorează profesia
medicală. Orice medic trebuie să se abţină, chiar in afara vieţii profesionale, de la acte de
natură să ducă la desconsiderarea acesteia.
Art. 44. Medicul nu poate fi obligat să-şi exercite profesia in condiţii ce ar putea
compromite calitatea ingrijirilor medicale şi a actelor sale profesionale, cu excepţia
urgenţelor medico-chirurgicale vitale.
Art. 45. Medicul nu poate propune sau aplica pacientului ca benefice sau lipsite de riscuri,
remedii sau procedee iluzorii sau insuficient probate. Orice practică de şarlatanism este
interzisă.
Art. 46. Este interzisă acordarea de facilităţi, colaborarea sau sprijinirea oricărei persoane
care practică ilegal medicina. Medicul are obligaţia de a sesiza existenţa unor astfel de
situaţii Colegiului Teritorial al Medicilor.
Secţiunea G – Despre onorarii şi atragerea bolnavilor
Art. 47. Este interzisă emiterea oricărui document medical care ar aduce pacientului un
avantaj material nejustificat sau ilicit.
Art. 48. Este interzisă medicului practicarea concurenţei neloiale inclusiv prin practicarea
unor tarife minimale, vădit disproporţionate faţă de costul real al serviciului medical, in
scopul atragerii clientelei. Este admis serviciul gratuit in scopuri filantropice, cu informarea
Colegiului Teritorial al Medicilor cel mai tarziu la 3 zile după acordarea asistenţei medicale.
CAPITOLUL III
INDATORIRI FAŢĂ DE BOLNAVI
Secţiunea A – Respectarea drepturilor persoanei
Art. 49. Medicul trebuie să respecte dreptul persoanei in privinţa opţiunii libere asupra
medicului său curant şi chiar să faciliteze această posibilitate.
Art. 50. Un medic care este solicitat sau are obligaţia să examineze o persoană privată de
libertate, sau să dea ingrijiri in mediu carceral, nu poate nici direct, nici indirect, fie şi numai
prin simpla prezenţă, să cauţioneze sau să favorizeze atingerea integrităţii fizice sau psihice a
vreunui deţinut, inclusiv a demnităţii acestuia. Dacă medicul constată că persoana privată de
libertate a suportat maltratări, are obligaţia să informeze autoritatea judiciară.
Secţiunea B – Relaţia cu pacientul
Art. 51. Exercitarea profesiei medicale nu trebuie făcută impersonal, ci incercand stabilirea
unei relaţii umane cu pacientul, pentru ca, la nevoie, compasiunea din partea medicului să nu
pară un act formal.
Art. 52. Este interzis ca medicul curant să intreţină relaţii sexuale cu pacienţii săi sau să-i
supună pe aceştia unor acte degradante pentru fiinţa umană.
Art. 53. Medicul trebuie să dea dovadă de diligenţă maximă in stabilirea diagnosticului,
tratamentului adecvat şi in evitarea complicaţiilor previzibile la pacientul aflat in ingrijirea
sa.
Art. 54. Prescripţiile medicale trebuie formulate cat mai clar, medicul asigurandu-se că a
fost inţeles complet de către bolnav şi anturajul acestuia, mergand pană la incercarea de a
supraveghea executarea tratamentului.
Art. 55. Din momentul in care a răspuns unei solicitări, medicul este automat angajat moral
să asigure bolnavului in cauză ingrijiri conştiincioase şi devotate, inclusiv prin trimiterea
pacientului la o unitate medicală sau la un specialist cu competenţe superioare.
Art. 56. Medicul curant are obligaţia de a face toate demersurile medicale pentru a facilita
pacientului său obţinerea drepturilor sale, ce decurg din starea de boală.
Art. 57. In caz de război, cataclisme, epidemii şi atentate, medicul nu are dreptul să-şi
abandoneze bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei autorităţi competente in
conformitate cu legea.
Secţiunea C – Consimţămantul
Art. 58. Pentru orice intervenţie medicală diagnostică sau terapeutică este necesar
consimţămantul informat al pacientului.
Art. 59. Consimţămantul pacientului va fi exprimat in condiţiile legii.
Art. 60. Consimţămantul va fi dat după informarea pacientului asupra diagnosticului,
prognosticului, alternativelor terapeutice, cu riscurile şi beneficiile acestora.
Art. 61. In situaţia pacienţilor minori, incompetenţi sau care nu-şi pot exprima voinţa,
consimţămantul va aparţine reprezentanţilor legali. Dacă medicul curant apreciază că decizia
reprezentantului legal nu este in interesul pacientului, se constituie o comisie de arbitraj de
specialitate pentru a evalua cazul şi a lua decizia.
Art. 62. In situaţii de urgenţă, cand este pusă in pericol viaţa pacientului iar acesta nu-şi
poate exprima voinţa şi rudele sau reprezentanţii legali nu pot fi contactaţi, consimţămantul
este implicit, iar medicul va face tot ceea ce este posibil pentru salvarea pacientului, urmand
ca informarea acestuia să se facă ulterior.
Art. 63. Prognosticul grav va fi impărtăşit pacientului cu prudenţă şi tact, ţinandu-se cont de
starea psihică a acestuia. Prognosticul va fi dezvăluit şi familiei doar dacă pacientul consimte
la aceasta. In cazul in care se consideră că dezvăluirea prognosticului infaust va dăuna
pacientului sau atunci cand acesta nu doreşte să afle, prognosticul poate fi dezvăluit familiei.
Secţiunea D – Probleme ale ingrijirii minorilor
Art. 64. Medicul trebuie să fie apărătorul intereselor medicale ale copilului bolnav atunci
cand apreciază că starea de sănătate a copilului nu este bine inţeleasă sau nu este suficient de
bine protejată de anturaj.
Art. 65. Dacă medicul apreciază că un minor este victima unei agresiuni sau privaţiuni, are
obligaţia de a-l proteja uzand de prudenţă şi anunţand autoritatea competentă.
Secţiunea E – Eliberarea de documente
Art. 66. Este interzisă eliberarea pentru bolnav a unor certificate de complezenţă sau
rapoarte tendenţioase. Orice act medical va oglindi realitatea obiectivă.
Art. 67. Medicul poate emite certificate, atestate şi documente permise de lege, pe baza
propriilor sale constatări şi a examenelor necesare in acest scop. Este interzis ca informaţiile
medicale să fie prezentate deformat sau ascunse. Documentele medicale vor respecta forma
prevăzută de lege. Documentele medicale nu trebuie să conţină mai multe date decat este
necesar scopului pentru care acestea sunt intocmite şi eliberate.
Art. 68. Persoana la care se referă documentul medical emis are dreptul de a fi informată cu
privire la conţinutul acestuia.
CAPITOLUL IV
INDATORIRI FAŢĂ DE PUBLIC
Art. 69. Medicul chemat intr-o familie ori colectivitate, trebuie să se ingrijească de
respectarea regulilor de igienă şi de profilaxie. El va semnala bolnavului şi anturajului
responsabilitatea ce revine acestora faţă de ei inşişi dar şi faţă de comunitate şi colectivitate.
Art. 70. Medicul are obligaţia morală de a aduce la cunoştinţa organelor competente orice
situaţie de care află şi care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică.
CAPITOLUL V
RELAŢIILE MEDICULUI CU COLEGII ŞI COLABORATORII, CONSULTUL
MEDICAL, REGULI DE COMPORTARE CU ALŢI PROFESIONIŞTI DIN SFERA
SANITARĂ,
OBLIGAŢII FAŢĂ DE COLEGIUL MEDICILOR DIN ROMANIA
Secţiunea A – Relaţiile medicului cu colegii şi colaboratorii ? Confraternitatea
Art. 71. Medicul va trebui să-şi trateze confraţii aşa cum ar dori el insuşi să fie tratat de ei.
In baza spiritului de corp, medicii işi datorează asistenţa morală.
Art. 72. Schimbul de informaţii intre medici privind pacienţii trebuie să se facă obiectiv şi in
timp util, in aşa fel incat asistenţa medicală a pacienţilor să fie optimă.
Art. 73. Dacă un medic are neinţelegeri cu un confrate, trebuie să prevaleze concilierea
potrivit statutului Colegiului Medicilor.
Art. 74. Este interzisă răspandirea de comentarii ce ar putea să prejudicieze reputaţia
profesională a unui confrate. Medicii trebuie să ia apărarea unui confrate atacat pe nedrept.
Art. 75. Constituie o incălcare a regulilor etice blamarea şi defăimarea colegilor (critica
pregătirii sau activităţii lor medicale) in faţa bolnavilor, aparţinătorilor, a personalului sanitar
etc., cat şi orice expresie sau act capabil să zdruncine increderea in medicul curant şi
autoritatea acestuia.
Art. 76. Atunci cand un medic ia cunoştinţă despre greşeli etice sau profesionale care aduc
atingere imaginii profesiei, comise de către un coleg trebuie să ia atitudine cu tact, incercand
să discute problema cu confratele in cauză. Dacă aceasta nu dă rezultate, medicul are
obligaţia să discute cazul in cadrul Colegiul Medicilor din Romania, inainte de a se adresa
autorităţilor competente.
Secţiunea B – Consultul medical
Art. 77. Ori de cate ori medicul consideră necesar să ceară părerea unui coleg pentru
elucidarea diagnosticului, formularea planului terapeutic sau a indicaţiei unei intervenţii, va
propune, de acord cu bolnavul sau aparţinătorii lui şi ţinand cont de preferinţele acestuia, un
consult cu alţi confraţi.
Art. 78. Consultul este organizat de medicul curant şi este recomandabil ca medicii chemaţi
pentru consult să examineze bolnavul in prezenţa medicului curant. Apoi medicii se retrag
pentru a discuta cazul. După ce au căzut de acord medicul curant comunică bolnavului sau
aparţinătorului rezultatul consultului. Dacă există divergenţe de păreri, se va proceda după
caz, la completarea examinărilor, internarea in spital, lărgirea consultului prin invitarea altor
specialişti etc.
Art. 79. In consultul medical, se va păstra o atmosferă de stimă şi respect reciproc, nu se va
manifesta superioritatea faţă de medicul curant. Discuţia cazului şi observaţiile critice nu se
vor face in faţa bolnavului sau altor persoane străine, chiar dacă este vorba de medici
subordonaţi.
Art. 80. Un medic care a fost chemat pentru un consult nu trebuie să revadă ulterior
pacientul din propria sa iniţiativă şi fără aprobarea medicului curant.
Art. 81. In cazul colaborării mai multor medici pentru examinarea sau tratamentul aceluiaşi
pacient, fiecare practician işi asumă responsabilitatea personal. Este interzis transferul de
sarcini şi responsabilităţi privind indicaţiile de investigaţii, prescrierea de medicamente sau
concedii medicale către alţi medici care nu au participat la consultul medical.
Art. 82. Dacă in urma unui consult, avizul celor chemaţi diferă fundamental de cel al
medicului curant, pacientul trebuie informat. Medicul curant este liber să se retragă, dacă
părerea medicilor chemaţi la consult prevalează in opinia pacientului sau ale anturajului
acestuia.
Art. 83. Pacientul aflat in tratamentul unui coleg poate fi asistat de orice confrate pentru
probleme incidente urgente, cu informarea prealabilă sau ulterioară a medicului.
Art. 84. Dacă propunerea pentru un consult medical vine din partea pacientului sau a
anturajului acestuia, medicul are obligaţia organizării modalităţii de consult. In cazul in care
medicul curant nu este de acord, se poate retrage fără explicaţii. In urma consultului se va
redacta un document semnat de participanţi. Dacă documentul nu este redactat, se consideră
că participanţii la consult susţin punctul de vedere al medicului curant.
Secţiunea C – Raporturi cu alţi profesionişti sanitari
Art. 85. Medicii vor avea raporturi bune, in interesul pacienţilor, cu ceilalţi profesionişti din
domeniul medical.
Secţiunea D – Obligaţii faţă de Colegiul Medicilor din Romania
Art. 86. Medicii membri ai Colegiului Medicilor din Romania trebuie să susţină organizaţia
din toate punctele de vedere.
Art. 87. Medicul aflat in anchetă profesională este obligat să colaboreze cu persoanele
desemnate de colegiu şi să furnizeze toate datele solicitate in vederea incheierii investigaţiei
in cel mult 14 zile de la solicitare.
CAPITOLUL VI
SITUAŢII SPECIALE
Secţiunea A – Reguli privind cercetarea medicală pe subiecţi umani
Art. 88. Cercetarea pe subiecţi umani se face cu respectarea prevederilor Convenţiilor şi
Declaraţiilor internaţionale la care Romania este parte semnatară.
Art. 89. Medicul implicat in cercetarea biomedicală are datoria de a promova şi proteja
viaţa, sănătatea, intimitatea şi demnitatea subiecţilor umani care participă la cercetare.
Art. 90. In desfăşurarea cercetării medicale pe subiecţi umani trebuie acordată o protecţie
deosebită populaţiilor vulnerabile:
a) persoane dezavantajate din punct de vedere economic şi medical;
b) persoane care nu işi pot da consimţămantul pentru participarea intr-o cercetare medicală
(minori, persoane incompetente, persoane care datorită stării lor nu-şi pot exprima voinţa);
c) persoane care sunt susceptibile a-şi da consimţămantul sub presiune (de exemplu persoane
in detenţie, militari);
d) persoane care nu beneficiază personal din cercetare;
e) persoane pentru care cercetarea medicală este combinată cu ingrijirea medicală.
Art. 91. In cercetarea pe subiecţi umani, binele individului primează asupra binelui societăţii
in general şi al ştiinţei.
Art. 92. Cercetarea medicală in scopul progresului medical trebuie să se facă doar in ultimă
instanţă pe subiecţi umani. Aceasta trebuie să se efectueze in conformitate cu datele
ştiinţifice existente, cu alte surse relevante de informare şi cu datele obţinute din
experimentarea pe animale, atunci cand aceasta este posibilă.
Art. 93. Principalul scop al cercetării medicale pe subiecţi umani este de a imbunătăţi
metodele profilactice, diagnostice şi de tratament, inţelegerea etiologiei şi a patogenezei unei
afecţiuni.
Art. 94. Nu se poate intreprinde nici o cercetare pe o persoană, decat dacă sunt intrunite,
cumulativ, următoarele condiţii:
a) nu există nici o metodă alternativă la cercetarea pe fiinţe umane, de eficacitate
comparabilă;
b) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt disproporţionate in comparaţie cu
beneficiile potenţiale ale cercetării;
c) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanţa competentă după ce a făcut obiectul unei
examinări independente asupra pertinenţei sale ştiinţifice, inclusiv al unei evaluări a
importanţei obiectivului cercetării precum şi al unei examinări pluridisciplinare a
acceptabilităţii sale pe plan etic;
d) persoana pe care se fac cercetări este informată asupra drepturilor sale şi asupra
garanţiilor pentru protecţia sa;
e) consimţămantul participanţilor.
Art. 95. Protocolul cercetării trebuie să fie evaluat de o comisie de etică, formată din
persoane independente faţă de cercetători sau sponsori. Comisia de etică ce efectuează
evaluarea proiectului trebuie să fie informată cu privire la desfăşurarea cercetării şi are
dreptul de a monitoriza cercetările in derulare.
Art. 96. Cercetarea medicală pe subiecţi umani trebuie să fie efectuată numai de către
persoane calificate in acest sens. Această persoană are responsabilitatea privind subiecţii
implicaţi in cercetare, chiar dacă aceştia şi-au exprimat consimţămantul informat pentru
participare.
Art. 97. Experimentul clinic (cercetarea fără scop terapeutic) este admisibil din punct de
vedere etic dacă nu comportă nici un risc serios previzibil. Cercetătorii care conduc
experimentul clinic sunt obligaţi să-l intrerupă dacă apare pericolul vătămării sănătăţii
subiectului sau cand acesta cere sistarea experimentului. Cercetarea medicală pe subiecţi
umani se poate derula doar dacă potenţialele beneficii sunt superioare riscurilor.
Art. 98. Impunerea cu forţa sau prin inducerea in eroare a experimentului pe om constituie o
gravă incălcare a principiilor eticii medicale. Participarea subiecţilor umani in cercetare se
poate face numai voluntar şi numai după ce aceştia au fost informaţi adecvat cu privire la:
scopurile, metodele cercetării, riscurile şi beneficiile anticipate. De asemenea, subiecţii
trebuie informaţi că se pot retrage oricand din cercetare, fără ca acest lucru să ii prejudicieze
in vreun fel. Consimţămantul informat al participanţilor trebuie luat cu respectarea
prevederilor legale.
Art. 99. Refuzul unui pacient de a participa intr-o cercetare nu trebuie să influenţeze
calitatea relaţiei medic-pacient.
Art. 100. In cazul minorilor, consimţămantul va fi obţinut de la aparţinători sau reprezentant
legal, fiind necesar şi acceptul minorului de a participa in cercetare. Este necesar un
maximum de prudenţă in a utiliza minorii in experimente medicale şi numai dacă riscurile
sunt minime.
Art. 101. In cazul persoanelor incompetente sau incapabile de a-şi exprima voinţa,
consimţămantul va fi obţinut de la aparţinători sau reprezentanţi legali.
Art. 102. Includerea in cercetarea medicală a subiecţilor incompetenţi sau care nu-şi pot
exprima voinţa se va face numai atunci cand cercetarea nu poate fi efectuată folosind
persoane competente (condiţia fizică sau psihică ce impiedică obţinerea consimţămantului
informat este o caracteristică necesară a populaţiei incluse in studiu) şi numai dacă riscurile
sunt minore.
Art. 103. Medicul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru protejarea intimităţii
subiecţilor participanţi in cercetare, pentru păstrarea confidenţialităţii informaţiilor despre
subiecţi şi trebuie să minimalizeze pe cat posibil impactul cercetării asupra integrităţii fizice,
mentale şi personalităţii acestora.
Art. 104. Cercetările făcute in scop terapeutic constituie aplicarea pentru prima dată la om a
unor procedee medicale sau chirurgicale şi se vor face exclusiv in scop curativ. In asemenea
cercetări trebuie să existe o proporţionalitate justă in favoarea bolnavului, intre riscurile
procedeului nou şi gravitatea cazului; pericolele posibile ale procedeului nou să nu intreacă
in gravitate evoluţia probabilă a bolii de bază sau a tratamentelor cunoscute şi aplicate pană
in prezent.
Art. 105. Folosirea unui placebo in cercetări medicale combinate cu ingrijirea pacienţilor
este admisă numai atunci cand nu există metode profilactice, diagnostice sau terapeutice
demonstrate pentru subiecţii participanţi sau atunci cand pacienţii care primesc placebo nu
sunt expuşi unor riscuri suplimentare.
Art. 106. Participanţii intr-o cercetare medicală trebuie să aibă acces la beneficiile rezultate
din aceasta, după incheierea cercetării.
Art. 107. Publicarea rezultatelor unei cercetări medicale pe subiecţi umani se va face cu
respectarea acurateţei datelor şi numai in condiţiile in care sunt respectate normele etice
naţionale şi internaţionale care guvernează cercetarea medicală pe subiecţi umani.
Art. 108. Se interzice provocarea de imbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni
experimentale.
Art. 109. In toate cazurile de cercetări clinice, pentru verificarea pe om a eficacităţii unor
metode de diagnostic sau de tratament, se va respecta riguros condiţia consimţămantului
voluntar al subiectului.
Art. 110. Experimentarea umană trebuie să respecte un număr de reguli:
a) să fie precedată de o serioasă experimentare pe animal;
b) subiectul să accepte voluntar, să fie major, in stare de libertate şi perfect informat despre
riscuri;
c) in cazul unor maladii incurabile, la subiecţi in stadiul terminal, remediul nu trebuie să
provoace suferinţe suplimentare şi să existe şanse rezonabile de a fi util;
d) nu pot fi experimentate remedii care ar altera psihicul sau conştiinţa morală.
Art. 111. Se interzice orice activitate terapeutică sau experimentală pe om din simple raţiuni
de orgoliu profesional sau ştiinţific, de al cărei rezultat nu poate beneficia majoritatea
indivizilor sau care lezează principiile culturale sau morale ale comunităţii.
Art. 112. Experimentele privind clonarea fiinţei umane sunt interzise.
Secţiunea B – Exerciţiul medicinei de expertiză judiciară
Art. 113. Subiectul va fi informat in prealabil despre sensul examinării, de către expertul
care nu a avut niciodată nici o relaţie de un gen oarecare cu cel expertizat, ceea ce i-ar putea
influenţa raţionamentele. In acest din urmă caz, expertul are obligaţia de a se recuza,
informand forurile competente cu privire la motivele recuzării.
Art. 114. Expertizatul poate recuza pe expert, acesta trebuind să se supună dorinţei
expertizatului.
Art. 115. Raportul final nu va conţine decat elemente de răspuns la chestiunile puse in
decizia de numire a expertului. In rest, expertul este supus secretului profesional.
Secţiunea C – Exerciţiul medicinii private
Art. 116. Este interzis unui medic să-şi incredinţeze propriul cabinet unui coleg pentru a fi
administrat. Excepţie face situaţia in care medicul titular este plecat din localitate din motive
bine intemeiate (concedii de odihnă, de boală, postnatale, stagii de pregătire in alte localităţi
sau in străinătate), cand se va utiliza licenţa de inlocuire acordată de Colegiul Medicilor.
Art. 117. In cabinetele de grup, exerciţiul profesiei rămane personal, pentru a se putea
asigura, pe de o parte independenţa profesională iar pe de altă parte răspunderea profesională
individuală completă. Libertatea de opţiune pentru un anumit medic trebuie asigurată şi
respectată.
Art. 118. Orice fel de asociere intre medici trebuie să facă obiectul unui contract scris ce
trebuie să respecte independenţa profesională a fiecăruia. Actul trebuie obligatoriu
comunicat Consiliului teritorial al Colegiului Medicilor, pentru ca acesta să-şi dea avizul din
toate punctele de vedere.
Art. 119. Angajamentul profesional al medicului nu poate depăşi competenţa profesională,
capacitatea tehnică şi de dotare a cabinetului ori baza materială afectată, inclusiv prin
convenţii sau colaborări ferme cu alte unităţi sanitare.
Secţiunea D – Atentarea la viaţa şi integritatea fizică a bolnavului; Eutanasia
Art. 120. Medicul trebuie să incerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurand
demnitatea muribundului.
Art. 121. Se interzice cu desăvarşire eutanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace
in scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii,
chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient.
Art. 122. Medicul nu va asista sau indemna la sinucideri sau autovătămări prin sfaturi,
recomandări, imprumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice
explicaţie sau ajutor in acest sens.
Art. 123. Nici o mutilare nu poate fi practicată fără o justificare medicală evidentă, serios
documentată şi fără consimţămantul informat al pacientului, cu excepţia situaţiilor de
urgenţă cu risc vital.
Art. 124. Prin actele sale profesionale, de investigare sau terapeutice, medicul nu trebuie să
supună pacientul nici unui risc nejustificat, chiar dacă există cererea expresă a acestuia din
urmă.
Art. 125. Intreruperea de sarcină poate fi practicată in cazurile şi in condiţiile prevăzute de
lege. Orice medic este liber să refuze fără explicaţii cererea de intrerupere voluntară a
sarcinii.
CAPITOLUL VII
DISPOZIŢII DIVERSE
Art. 126. In domenii specifice ale unor specialităţi medicale, la propunerea comisiilor de
specialitate, Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din Romania poate adopta norme de
detaliere ce vor fi publicate ca anexe şi fac parte integrantă din cod.
Art. 127. In situaţia unei acţiuni disciplinare impotriva sa, medicul trebuie să fie sincer in
toate declaraţiile pe care le face. Invocarea secretului profesional nu trebuie să impiedice
instruirea disciplinară in curs. Declaraţiile inexacte făcute deliberat, vor fi considerate drept
abateri grave.
Art. 128. Orice medic care incetează exerciţiul profesiei are obligaţia de a aduce acest fapt la
cunoştinţa Colegiului Medicilor.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *